domnul arhitect

nu mai era nimic de facut pentru o seara de joi. sunetul tocurilor pe asfalt o obosisera, la fel si zumzetul masinilor . insusi peisajul din fata biroului era term.inca o zi de nimic plina de vesti din ce in ce mai proaste. concluzia era una: sa se arunce plictisita in primul taxi aparut in cale, sa si sune cea mai buna prietena si sa si petreaca impreuna cateva ore in fata unor pahare mult prea repede golite de cosmopolitan. isi arunca o privire asupta hainelor. era mult prea dezordonata pentru downtown si mult prea chic pentru puburile studentesti. cautand frenetic rujul ce rosu in poseta enorma isi aminti ultimele lui vorbe..la ce bun?? sunt doar ganduri care nu se vor transforma probabil niciodata in fapte. iar a gresit. rau! ca de fiecare data. suna telefonul...Ana!
-tocmai ce voiam sa te sun..ai planuri?..ma gandeam sa aruncam niste maruntis pe bautura
- stiam eu ca vei zice asta, unde si la cat? vrei sa trec sa te iau? Ana intotdeauna ii citea gandurile fara a avea vreo putere aparte. era doar genul acela de prietenie mai presus de cuvinte, mai presus de explicatii. -scumpo, ma auzi? unde ne vedem?
- in juma` de ora in centru si de acolo vedem! nu intarzia! te sarut!

dincolo de geamul taxiului o ploaie marunta. ametitoare. incerca sa si curete mintea si sa alunge toate gandurile care i tulburasera linistea in ultimele 12 ore. taximestristul fredona energic un cantec vechi, probabil ca l a invatat in anii lui de tinerete, atunci cand toate povestile aveau happy ending. " gata, nu te mai gandi la nimic, e doar un alt inceput" si gandul asta o facu sa rada...oare de cate ori si a spus lucrul asta?de prea multe ori in ultimii ani. "bine ca o am pe Ana, ea ma iubeste asa imposibila cum sunt si va fi acolo pentru mine si peste 30 de ani" imaginea care i urma gandului era dezolanta pentru ea. vazu aievea o Ana fericita - isi dorea asta pentru ea, din tot sufletul- alaturi de un barbat inalt si aratos, o Ana pe care acasa o astepta la sfarsitul serii un baietel cu ochi mari si negri ca ai ei. o Ana care pregatea mereu micul dejun familiei. stia ca este un tablou ce va urma curand . isi promisese sa ucida barbatul care nu va avea grija de sufletul ei pereche..caci Ana era intr-adevar sufletul ei pereche. nu in acceptiunea banala si frivola....

si n acel moment realiza ca ea nu poate fi ca Ana, nu poate si nu vrea. dincolo de aparenta de scorpie perfecta era cel mai las om in viata. autoironia o scotea mereu din situatiile neplacute. " nu am nevoie de barbati in viata mea" obisnuia sa spuna...si nu pentru ca nu avea nevoie...ci pentru ca nu i gasise pe cei potriviti. incercarile o plictiseau si o dezamageau. fara exceptie.

"e bine aici? e bine aici domnisoara??"
cursa se incheiase la fel si momentul meditativ. Ana era acolo punctuala ca de obicei .cu zambetul ei molipsitor, zambet de care ea nu s ar fi putut lipsi niciodata.

frecventau aceleasi locuri, unde cunosteau pe toata lumea, unde imparteau saluturila fiecare masa. al treilea rand de cosmopolitan. glumea ca de fiecare data pe seama barbatilor din jur, si Ana radea. " fetito, tu nu esti normala".cumva asta era replica ei favorita. venita din partea ei nici nu suna atat de rau.
peste umarul Anei il zari pe arhitectul pe care l cunoscuse cu cateva zile in urma la petrecerea plictisitoare de sambata seara. era o prezenta cu totul diferita, nu special, doar diferita. avea aerul unui copil rebel si sarmul unui don juan. poate asta o si atragea.
- ma duc sa l salut
-stai aici!!!daca vine el bine, daca nu, sa fie sanatos. rad amandoua. Ana era mereu foarte transanta.
-deranjez? intreba el Ana zambi insinuant
-deloc, te rog, ia loc!
in timp ce si tragea scaunul domnul arhitect zambi...si ea stiu in secunda urmatoare ca acolo incepea o noua poveste!!